Current Issue

Please Browse the current issue or our archive

Our latest articles are already online

 



Current IssueArchive

Revista (2)

Current Issue

Please Browse the current issue or our archive

Our latest articles are already online

 



The Journal of Democracy and Electoral Studies targets the publication on a regular basis of original articles with respect to democracy and electoral issues. Moreover, in addition to the Journal, JDES publishes on a daily basis  opinion analysis on current controversial issues in the public sphere. See section Opinion Analysis
 
  • Home
  • apd.bucuresti
  • Prolegomene la istoria intelectuală a unui concept: cetăţenia/ Prolegomena to the intellectual history of a concept: Citizenship

Journal of Democracy and Electoral Studies

targets the publication on a regular basis of original articles with respect to democracy and electoral issues.

Prolegomene la istoria intelectuală a unui concept: cetăţenia/ Prolegomena to the intellectual history of a concept: Citizenship

Liviu NEAGOE
Abstract
 
The paper analyses the intellectual evolution of the concept of citizenship from the ancient times to the contemporary period. In the political philosophy of Aristotle the main virtue of citizenship was participation to the governing of polis. In the modern times, the large dimensions of the national communities have conducted to a new understanding of citizenship as medium term between state and nation. This deterministic approach was replaced by the theories of Charles Tilly and Rogers Brubaker, who redefine the relationship between state, national community and national minorities. The juridical tradition of citizenship distinguish between the principle jus sanguinis, of the community of descendants, and the principle jus soli, of territorial belonging. In this respect, Romanian constitutionalism has advanced the principle jus sanguinis in granting citizenship with consequences in administrative exclusion of foreigners and conceptualization of regional identities. The particularity of Transylvania as territory of different ethnic minorities is now just a subject of academic debates with no coverage in the historical reality of this region. Transylvania is part of our collective imaginary and in the same time of our national identity and no invented local particularism can change that. 
 
    Keywords: citizenship, intellectual history, contemporary Romania
 
În sens larg, cetăţenia desemnează un ansamblu de drepturi ataşate unei persoane, raportul instituţionalizat stabilit între indivizi şi stat, sentimentul de apartenenţă la un anumit teritoriu, calitatea de membru într-o comunitate, o idee filosofică sau un ideal moral. Pornind de la taxonomia propusă acum o jumătate de secol de T. H. Marshall, cetăţenia presupune trei componente: civilă, politică şi socială, cărora le corespund trei perioade istorice distincte. Componenta civilă a cetăţeniei a apărut, odată cu dezvoltarea burgheziei, cu creşterea urbanizării şi avântul industrializării, în secolul al XVIII-lea. Ea se fundamentează pe principiile iluminismului şi presupune promovarea unui set de drepturi individuale precum libertatea, egalitatea în faţa legii, asocierea liberă, proprietatea. Componenta politică, manifestată prin accesul la polii de decizie politică, sufragiul universal, dreptul de a alege şi de a fi ales, reflectă cererile clasei muncitoare pentru cetăţenie şi corespunde secolului al XIX-lea. Este perioada expansiunii statului naţional, a revoluţiilor purtate în numele naţiunii, a romantismului căutării unei lumi mai bune şi a egalităţii sociale. Componenta socială, care presupune accesul lărgit la bunăstare, securitate personală, educaţie şi servicii sociale defineşte cetăţenia în secolul al XX-lea. Aceasta este perioada disoluţiei statului naţional, a globalizării, a des-centralizării conceptuale şi a de-semantizării cetăţeniei.
Concepte precum cetăţenie postnaţională sau multiculturalism lărgesc aria semantică a unui termen încărcat de istorie, dar care a revenit de curând în actualitatea cercetărilor de specialitate. Cetăţenia nu se mai raportează la teritorialitate, astfel încât limitele cetăţeniei nu mai corespund cu graniţele statului-naţiune, după cum cetăţenia nu se mai raportează nici la categorii precum etnicitatea sau naţiunea. Şi este evident că în democraţiile contemporane, unde se confruntă identităţi naţionale, regionale, etnice sau religioase dintre cele mai diverse, calitatea cetăţeniei asigură funcţionarea şi stabilitatea acestor democraţii într-o
măsură mai mare chiar decât sistemul de checks and balances. Delimitarea originilor şi specificarea elementelor la care se raportează cetăţenia se poate realiza prin parcugerea traseului istoric pe care acest concept l-a înregistrat de-a lungul timpului. Relaţia dintre individ, un grup etnic şi comunităţile organizate sub formă de stat stabileşte cadrul de manifestare şi definire a cetăţeniei. Conceptul de cetăţenie este contemporan cu primele comunităţi umane organizate şi se fundamentează pe criteriul apartenenţei sau non- apartenenţei la acea comunitate. 
Odată cu dezvoltarea comunităţilor umane în forme statale un alt criteriu al cetăţeniei se impune: participarea. Apartenenţa şi participarea conferă cetăţeniei trăsăturile care o definesc şi o particularizează şi care delimitează raportul care se instituie între cetăţean şi stat. Ca individ, parte a unui anumit grup etnic sau naţional, o persoană aparţine statului; ca cetăţean, participant la viaţa publică, persoana este parte a acelui stat. Relaţia dintre cetăţean şi stat, bazată pe concepţia filosofică ce consideră omul ca o fiinţă înzestrată cu virtuţi sociale, a fost analizată de Aristotel în Cartea a III-a a Politicii. Pentru Aristotel raportul dintre individ şi stat este analog celui dintre parte şi întreg, individul neputând exista în afara statului. Însă individul nu este un element pasiv al statului, cetăţenia exersându-se şi fiind constiuită prin participare. Calitatea de cetăţean aparţine omului politic în măsura în care acesta este capabil să ia parte la administrarea treburilor cetăţii. Definită, în sens aristotelian, prin participarea la realizarea justiţiei şi la punerea în practică a deciziilor puterii executive, cetăţenia devine extrem de restrictivă. Ea este direct participativă, căci a fi cetăţean implică în mod necesar calitatea de a fi membru al ecclesiei şi a juriilor, după cum cetăţenia este limitativă, căci nu poate fi extinsă la colonii sau la cei lipsiţi de drepturi politice.
Înţelegerea aristoteliană a cetăţeniei derivă din concepţia sa teleologică privind natura statului şi atributele care definesc esenţa cetăţeniei. Atributele cetăţeniei nu se rezumă la calitatea de membru al statului, căci agricultorii, muncitorii sau sclavii aparţin şi ei statului dar simpla apartenenţă nu îi transformă în cetăţeni. După cum simpla descendenţă nu poate transforma un individ, membru al polis-ului, în cetăţean. Căci, în acord cu logica aristoteliană, cetăţenii sunt făcuţi şi nu născuţi. Urmând firul gândirii lui Aristotel, ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad un cetăţean este participarea directă la actul de decizie, la alegerea membrilor comunităţii politice şi la stabilirea legilor. Persistă totuşi o ambiguitate epistemiologică în ceea ce priveşte dreptul egal de a conduce pe care-l pot împărtăşi cei aleşi să stabilească legile şi cei aleşi să le pună în practică. Filosofia politică aristoteliană trebuie înţeleasă în legătură cu etica sa, cu preocuparea stabilirii cadrului adecvat în care individul îşi poate exersa virtutea morală. Din această perspectivă, graniţa dintre drepturile individuale şi binele comun, veritabil subiect de dezbatere pentru teoriile politice ale modernităţii, devine indistinctă. Individul nu se poate realiza deplin decât prin practicarea virtuţii iar aceasta la rândul ei nu se poate exersa decât în interiorul cetăţii. Virtuţile individuale se relevă şi se practică în interiorul comunităţii. De aceea, reflecţia asupra a ceea ce este cetăţeanul şi a naturii cetăţeniei este, în ultimă instanţă, o reflecţie asupra naturii umane şi a noastră, a tuturor.
Alături de gândirea politică greacă, celălalt pol intelectual care defineşte cetăţenia în perioada clasică îl reprezintă tradiţia juridică romană, unde cetăţeanul se defineşte nu ca un membru al polis-ului, ci al res publica. Cele două concepţii privind cetăţenia diferă în mod fundamental prin raportarea la practica guvernării. Relaţia lui politis cu politeia, în acord cu gândirea politică greacă, este una duală: cetăţeanul guvernează şi este guvernat determinând în egală masură legile cărora trebuie sa i se supună. Practica juridică romană extinde sensul cetăţeniei dincolo de graniţele cetăţii, căci cetăţeanul nu participă în mod direct la administrarea treburilor statului, dar acesta îi asigură protecţia sa şi a bunurilor sale. Glisarea de sens de la înţelegerea politică a cetăţeniei la cea juridică are loc în Roma antică, unde sensul lui politis este îndreptat spre civilis de către guvernanţi. Înţelegerea politică a cetăţeniei, desemnată prin participare, în sens aristotelian, împreună cu concepţia juridică a cetăţeniei mijlocită prin legea menită să-l protejeze pe cetăţean, s-au păstrat până în zilele noastre. Cele două semnificaţii ale cetăţeniei, cea politică şi cea juridică, au înregistrat evoluţii istorice diferite: într-un sens, filosofia politică şi practica guvernării, care a evoluat de la simpla participare la consacrarea principiului reprezentativităţii, în celălalt sens, teoria dreptului şi istoria constituţionalismului. 
Diferenţa dintre filosofia politică a lui Aristotel focalizată pe statul-cetate atenian şi statul-naţiune modern constă în dimensiunile comunităţii politice şi în condiţiile participării. Pentru Aristotel cetăţenia presupunea participarea efectivă la procesul de luare a deciziilor. Ea implică dreptul cetăţenilor de a se autoguverna, deşi este restrictivă prin referinţa numai la bărbaţii atenieni şi excluderea categoriilor profesionale, care se dovedeau incompatibile cu practicarea virtuţii. În statul-naţiune modern, datorită dimensiunilor mari ale comunităţii politice, cetăţenia presupune o serie de caracteristici definitorii. Pe de o parte, cetăţenia implică o extindere a nivelului participării la întreaga societate şi nu doar la cei care exercită puterea; pe de altă parte, cetăţenia implică o limitare, în sensul în care participarea cetăţenilor nu mai este directă ci mediată, prin reprezentanţi, datorită mecanismului alegerilor. Însă votul censitar limita drastic numărul electorilor şi implicit al cetăţenilor participanţi iar votul universal s-a dovedit a fi un deziderat a cărui realizare a presupus un lung şir de tranzacţii, negocieri şi compromisuri între actorii politici. Tradiţia constituţionalismului european, aşa cum a fost trasat prin Revoluţia franceză şi internalizat prin palierul ideilor politice iluministe, extinde înţelegerea cetăţeniei prin includerea principiului reprezentării şi al plebiscitului. 
Cetăţenia aşa cum o înţelegem astăzi, constituită prin teoria drepturilor omului, cu rădăcini în iluminismul secolului al XVIII-lea, a urmat practici diferite în statele moderne. Ea este construită pe fundamentul naţiunii fiind modelată de şi înrădăcinată în înţelegerea diferită a naţionalităţii. În stabilirea legăturilor de cetăţenie statul apelează la categorii determinate precum teritoriul şi la categorii pre-existente, precum naţionalitatea sau etnicitatea, bazate pe sentimentul originii comune, al unei limbi şi fond cultural reciproc împărtăşite, al unor relaţii sociale stabilite mutual. Identităţile naţionale şi cele etnice sunt mai puternice – căci sunt valorizate afectiv – decât cetăţenia, care poate fi dobândită sau acordată, chiar dacă aceasta îi revine unei persoane prin naştere. Creaţie a ideilor Revoluţiei Franceze, identitatea naţională a presupus iniţial un proces de „separare” a indivizilor de forma lor de identitate primară, a comunităţilor locale, pentru a fi ulterior reintegraţi în forma de comunitate mai cuprinzătoare pe care o reprezintă naţiunea. Iar această nouă formă de identitate se bazează pe o conştiinţă a apartenenţei care transcede simpla comunitate teritorială sau comunitatea de descendenţi originară. Naţiunea este o identitate construită, un construct cultural forjat ideologic, iar cetăţenia este o identitate atribuită, un concept politic bazat pe funcţia regeneratoare a naţiunii. 
Din această perspectivă, cetăţenia modernă, aşa cum o cunoaştem astăzi, „nu reprezintă o esenţă imuabilă, ci o istorie”. Ea presupune deopotrivă posesie, achiziţie şi practică, exerciţiu. Există în primul rând un sens juridic al cetăţeniei, ce presupune apartenenţa la o anumită comunitate politică naţională prin beneficiul drepturilor civile şi politice şi prin obligativitatea participării. Cetăţeanul devine actor politic prin practica exerciţiului electoral. Instituţia votului unifică sau stratifică societatea, în funcţie de procedurile legislative aflate în vigoare. Aparent, votul este universal distribuit, dar poate fi acordat în funcţie de o serie de criterii: vârstă, sex, cens sau religie, ceea ce permite individului grade diferite de participare la viaţa publică. Există în al doilea rând un sens al coeziunii sociale, care transcede simpla comunitate etnică, religioasă sau profesională. Cetăţeanul este o parte a naţiunii – ceea ce-i conferă sentimentul egalităţii şi al mândriei naţionale – şi se identifică cu aceasta. Există în al treilea rând un sens al apartenenţei. Cetăţeanul aparţine unui stat care-l protejează şi-i oferă o serie de privilegii în raport cu străinii: fie că aceştia sunt necreştini, cei care nu deţin proprietăţi sau alte grupuri excluse şi în raport cu care statutul cetăţeniei nu se aplică. Statul stabileşte în acest fel graniţele comunităţii naţionale şi ale comunităţii politice. În sfârşit, cetăţenia nu este imuabilă, ea nu este un dat, nu este universală şi nu se defineşte în termeni esenţialişti; dimpotrivă, cetăţenia este exerciţiu şi practică şi ea dimensionează procedurile statului şi acţiunile indivizilor.
Înţelegerea cetăţeniei ca termen mediu între stat şi naţiune, categorii faţă de care se află într-un raport de determinare, este depăşită de abordarea contingentă şi relaţională a cetăţeniei împărtăşită de Charles Tilly, a cărui definiţie instrumentală exclude paradigma statului unitar ca actor unic în acordarea şi legalizarea cetăţeniei. Statul este perceput ca sumă de actori diferiţi, cu roluri şi relaţii distincte în ceea ce priveşte practica cetăţeniei, în virtutea cărora fiecare parte este îndreptăţită la drepturi şi obligaţii reciproce „care formează un fel special de contract”. Cetăţeanul dezvoltă un statut privilegiat în raport cu statul, căruia îi aparţine dar nu i se subordonează, în virtutea a două criterii pe care le îndeplineşte simultan: „apartenenţa persoanei la o categorie exclusivă, nativă sau naturalizată” şi „relaţia agentului cu statul mai curând decât cu altă autoritate”. Toate aceste caracteristici enunţate mai sus conferă cetăţeniei o semantică multiplă şi deplasează discuţia de la o abordare formalistă la o abordare centralistă. Cetăţenia se stabileşte ca relaţie, ca rol şi ca identitate; excluderea manifestându-se în raport cu străinii, consideraţi neasimilabili sau indezirabili, iar includerea manifestându-se în raport cu statul şi fiind negociabilă faţă de acesta. Ideea negociabilităţii cetăţeniei şi a unor raporturi ierarhice între diversele forme ale cetăţeniei şi stat nuanţează dezbaterea contemporană privind cetăţenia.
Relaţia dintre cetăţenie şi statul-naţiune „nu este una intrinsecă ci contingentă şi istorică”, ceea ce face la limitele cetăţeniei să nu corespundă cu graniţele statului-naţiune. Ea este operaţionalizabilă mai ales într-o lume contemporană în care distincţia dintre cetăţenia naţională şi cetăţenia postnaţională şi dintre cetăţenia duală şi cetăţenia multiplă devine tot mai dificil de realizat. Situaţia este cu totul particulară pentru statele postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, unde înţelegerea şi practica cetăţeniei face opozabilă distincţia dintre naţiune şi stat, referinţa naţiunii fiind făcută în termeni etno-culturali, iar referinţa cetăţeniei fiind făcută în termeni politico-juridici şi ai loialităţii faţă de stat. Cetăţenia este un vector principal în procesul de construcţie al noilor state, ale căror graniţe sunt pliabile principiului restauraţiei istorice, în timp ce naţiunea este considerată a prioric ca fiind anterioară statalităţilor astfel recent stabilite. În contextul afirmării suveranităţilor statale şi al procesului asumat de integrare europeană politicile privind cetăţenia au în vedere atât statutul minorităţilor naţionale de pe teritoriul acestor state cât şi situaţia minorităţilor naţionale care locuiesc în afara statelor naţionale. 
Relaţia triadică dintre „naţionalizarea statului”, „minorităţile naţionale” şi „comunităţile naţionale care se află în afara graniţelor statului” a fost amplu analizată de Rogers Brubaker într-un volum dedicat redefinirii chestiunii naţionale şi a naţionalităţilor în contextul noii Europe. Sintagma „naţionalizarea statului” se referă la procesul prin care este realizată hegemonia politică, culturală, demografică şi economică a comunităţii naţionale dominante în statele eterogene etnic şi este parte integrantă a procesului de reafirmare a suveranităţii statale. În mod analog, minorităţile naţionale vor adopta acţiuni şi politici în favoarea creşterii autonomiei locale sau regionale şi a limitării politicilor asimilaţioniste ale statului. Acesta va adopta politici menite să protejeze interesele co-etnicilor care se află în afara graniţelor statului şi care sunt considerate afine cu cele ale
 „statului naţionalizat”.
 
Reevaluând argumentele discuţiei, cetăţenia exprimă calitatea juridică ataşată unei persoane fizice care  aparţine unui stat, după cum exprimă şi raportul care se instituie între o persoană şi stat. Este vorba de o relaţie simbolică de apartenenţă, care presupune o componentă de participare, iar în mod analog, de un set de drepturi şi obligaţii reciproc asumate de către cetăţean şi de către stat. În acest sens, discuţia tehnică despre cetăţenie implică o serie de elemente care o presupun: i) existenţa unui stat sau a unei formaţiuni politice autonome, ii) un număr de persoane fizice deter- minate care să fie înregistrate ca cetăţeni, iii) un set prescriptibil de drepturi fundamentale de care aceştia beneficiază în virtutea calităţii lor de fiinţe umane şi un set de drepturi politice de care beneficiază în virtutea apartenenţei la ordinea politică a statului sau a formaţiunii politice existente, iv) o conştiinţă colectivă şi o formă de ataşament afectiv faţă de stat şi de ordinea pe care acesta o presupune, v) egalitatea presupusă a cetăţenilor în faţa ordinii de drept, vi) o superioritate limitată a cetăţenilor în raport cu străinii, vii) o corelare între caracterul voluntar şi cel permanent al cetăţeniei. Ea presupune un statut de dezirabilitate, drepturi şi obligaţii asumate, un statut de egalitate în raport cu legislaţia statului şi de inegalitate în raport cu străinii, o stare de necesitate şi o diversitate de sensuri, de situaţii, de cazuri. 
Pentru a adânci dezbaterea privind cetăţenia voi apela în continuare la distincţia operată de Rogers Brubaker între o cetăţenie „excluzivă” şi o cetăţenie „incluzivă”, care este determinantă în stabilirea raportului dintre indivizi şi stat. Analizând raportul instituit între cetăţenie şi naţionalitate în Franţa şi Germania, considerate cazuri paradigmatice pentru cetăţenia privită ca formă de includere, respectiv de excludere, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Brubaker aduce în dezbatere problema condiţiilor naturalizării şi a transformării imigranţilor în cetăţeni punând în valoare două concepte juridice: jus soli şi jus sanguinis. Diferenţa fundamentală în definirea şi practicarea cetăţeniei în cele două state rezidă în faptul că Franţa îşi definea cetăţenia expansiv, ca o „comunitate teritorială”, în timp de Germania îşi definea cetăţenia restrictiv, ca o „comunitate de origine”. Ambele definiţii ale cetăţeniei fac apel la naţionalitate, cu menţiunea că înţelegerea franceză a naţionalităţii este asimilaţionistă şi centrată pe stat iar înţelegerea germană a naţionalităţii este etnoculturală şi „diferenţialistă”. 
În cazul Franţei, deşi exista o tradiţie juridică şi o deschidere către imigranţi dezvoltată pe parcursul unui secol, sistemul lui jus soli a fost instituit în 1889. Constituţia din 1791 şi Codul Civil napoleonian din 1803 stabileau condiţiile cetăţeniei combinând concepţia egalitaristă a drepturilor omului cu o concepţie politică a cetăţeniei. Aceasta din urmă, statuată prin Codul Civil, adopta principiul lui jus sanguinis, al „comunităţii de origine” în detrimentul teritorialităţii. Codul Civil distingea între o cetăţenie activă, atribuită persoanelor născute din tată francez, a căror ataşament faţă de Franţa era presupus a fi suficient de puternic şi de evident pentru a mai fi menţionat, şi o cetăţenie potenţială, adresată persoanelor născute în Franţa dintr-un tată străin sau persoanelor născute în afara ţării dintr-un tată francez dar care îşi pierduse cetăţenia sau care renunţase la ea printr-un act voluntar. Această cetăţenie potenţială trebuia pretinsă şi diferea substanţial de dobândirea cetăţeniei prin naturalizare. Interesant este faptul că transmiterea cetăţeniei prin descendenţi era justificată nu prin referinţa la o etnicitate nonteritorială ci mai curând la un ataşament implicit faţă de teritoriul francez. 
De altfel, componenta etnică în autodefinirea naţiunii a fost întotdeauna mai slabă în vechile „state-naţiuni” precum Anglia sau Franţa, mai deschise către naturalizare şi către fenomenul imigraţiei, decât în tinerele naţiuni-state din centrul şi răsăritul Europei. Ceea ce explică, dar numai într-o anumită măsură, de ce state precum Germania sau noile state formate din componenţa imperiilor multinaţionale au adoptat în mod explicit principiul jus sanguinis şi în mod implicit o legislaţie a cetăţeniei bazată pe comunitatea de origine. În cazul Germaniei, iar modelul a fost preluat şi adaptat de către toate noile naţiuni-state din centrul şi răsăritul continentului, afinitatea dintre principiul jus sanguinis şi autodefinirea naţiunii a fost mai puternică. Naţiunile-state din centrul şi estul Europei şi-au creat o înţelegere culturală şi politică a naţiunii văzută ca o comunitate etnică sau etnoculturală independentă de cadrul instituţional şi teritorial al statului. Naţiunea este anterioară statului şi pe cale de consecinţă apartenenţa la naţiune este prioritară în raport cu apartenenţa la stat. Perspectiva etnonaţională a autodefinirii naţiunii a condus la ideea conform căreia jus sanguinis păstrează şi conservă identitatea şi substanţa naţiunii. Jus sanguinis a creat comunitatea de origine şi, prin prisma viziunii sale etnonaţionale, naţiunea este o comunitate de origine.
În ceea ce priveşte cazul românesc, ideea de cetăţenie este ataşată mai curând modelului german, centrat etnic, decât modelului francez, omologat teritorial, dar cu care se înrudeşte prin prisma sursei de inspiraţie pentru Codul Civil. Ceea ce face să poată fi admis faptul că „definiţia română a cetăţeniei este bazată pe o definiţie etnoculturală a apartenenţei la naţionalitate sau la calitatea de român anterioară constituirii statului român”. Modelul românesc al cetăţeniei a privilegiat modelul german centrat pe înţelegerea etnică a naţiunii, filtrată prin ideea comunitaţii de origine, într-un mod analog celui în care naţionalismul românesc s-a dezvoltat cu surse intelectuale germane şi a fost de asemenea centrat etnic. Presiunea externă exercitată vreme de secole asupra Ţărilor Române a generat o contrareacţie internă, astfel încât nu este întâmplător faptul că modelul românesc al cetăţeniei a fost mai puternic influenţat de modelul german bazat pe concepţia etnoculturală a naţiunii considerată ca o comunitate de origine decât de modelul francez al incluziuni teritoriale. Atât în cazul abordării cetăţeniei cât şi în cazul autodefinirii naţiunii componenta identitară, cu accentul pus pe comunitate şi nu pe individ, fost primordială.
În definirea şi argumentarea juridică a cetăţeniei convingerea legislatorilor
români era aceea că jus sanguinis putea crea un tip de comunitate „bazată pe ascendenţă”. Ascendenţa conduce la consolidarea solidarităţii naţionale şi, reciproc, ataşamentul faţă de statul-naţiune se bazează pe ascendenţă şi nu pe teritorialitate, care poate fi accidentală şi contingentă, ceea ce face dificilă naturalizarea străinilor. Reticenţa faţă de naturalizarea străinilor se explică prin viziunea împărtăşită de majoritatea intelectualilor şi politicienilor români ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a unei naţiuni omogene sub raport etnic. Această viziune a omogenităţii etnice a naţiunii a direcţionat politicile elitelor statului român spre crearea şi consolidarea unei birocraţii autohtone care să compenseze lipsa unei clase de mijloc şi care să fie capabilă să susţină modernizarea statului. Formarea acestei birocraţii, ce ocupa poziţii în administraţie, educaţie, justiţie şi armată, a presupus pe de o parte ascensiunea socială a elementelor autohtone şi pe de altă parte excluderea administrativă a alogenilor, consideraţi neasimilabili, nenaturalizabili şi neintegraţi în corpul naţiunii. 
Cetăţenia a fost considerată de către arhitecţii constituţionali ai secolului al XIX-lea ca o categorie juridică ce avea aceeaşi arie semantică cu apartenenţa la naţiune. Pe cale de consecinţă, nu a existat o unificare a prevederilor legislative privind cetăţenia, până la Legea naţionalităţii din 1924, reglementările referitoare la naturalizarea străinilor şi la recunoaşterea calităţii de român fiind cuprinse în documente juridice cu valoare de constituţie. Această realitate juridică făcea extrem de dificilă o eventuală modificare a articolelor referitoare la criteriile naturalizării, recunoaşterea calităţii de român fiind implicită pentru toţi etnicii români, fie că aceştia locuiau sau nu pe teritoriul ţării. Chiar atunci când s-a renunţat la criteriul religios în acordarea naturalizării – ca urmare a unor puternice presiuni străine şi a lobby-ului evreiesc european – prin modificarea unui articol al Constituţiei din 1866, acest lucru nu a condus în mod firesc la naturalizarea întregii populaţii evreieşti, după modelul naturalizării populaţiei musulmane din Dobrogea care fusese încorporată în teritoriul ţării în 1878. După 1879 pentru evrei naturalizarea a fost acordată individual şi selectiv printr-o serie de proceduri birocratice care nu o făceau accesibilă pentru toţi etnicii evrei. Acest antisemitism birocratic descrie şi defineşte peisajul politic şi intelectual al ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea în care eforturile României de modernizare au fost subsumate idealului creării şi consolidării statului naţional.
Situaţia este cu totul particulară în Transilvania, provincie care a fost integrată pe parcursul ultimului secol şi jumătate în cuprinsul statului maghiar şi ulterior a statului român şi care a cunoscut politici de omogenizare etnică din partea ambelor state. Legea naţionalităţilor din 1868 a pus bazele comunităţii politice maghiare care corela conceptele de naţiune şi de cetăţenie înglobându-le în conceptul mai cuprinzător de „naţiune politică“ maghiară. Fideli idealului de autonomie a provinciei şi a prezervării propriei identităţi românii din Transilvania au refuzat calitatea de „naţiune politică“, care presupunea o susţinută componentă asimi- laţionistă, fiind mai deschişi către o coabitare în cadrul unei entităţi federale în cadrul imperiului după modelul descris în 1906 de A. C. Popovici. În perioada interbelică, prin integrarea Transilvaniei în România Mare, consensul naţionalist a fost împărtăşit de către elitele politice româneşti drept cadru firesc de manifestare a politicii. Dublarea teritoriului ţării prin includerea noilor provincii: Basarabia, Bucovina, Banatul şi Transilvania, corelată cu creşterea semnificativă a procentului de minorităţi naţionale, a avut drept consecinţă derularea unor politici de omogenizare administrativă şi educaţională menite să înfrângă identităţile regionale în favoarea noii identităţi naţionale. 
Pentru Transilvania, integrarea în România Mare a însemnat în primul rând corelarea administrativă şi juridică cu un stat cu care nu avea o tradiţie constituţională comună. Limitele cetăţeniei au fost lărgite prin naturalizarea tuturor minorităţilor naţionale indiferent de criteriul etnic sau religios însă participarea acestor minorităţi la guvernare a fost una limitată. Tonul politicii naţionale se dădea la Bucureşti şi partidele regionale sau cele care reprezentau interesele minorităţilor naţionale jucau un rol cu totul neînsemnat în inflaţia de partide care 
a caracterizat primii ani ai perioadei interbelice. Puternicul Partid Naţional Român, cu o largă bază electorală şi cu o îndelungă tradiţie parlamentară în Transilvania, a trebuit sa fuzioneze cu Partidul Ţărănesc, formaţiune agrariană cu
care avea prea puţine puncte ideologice comune, pentru a ajunge la guvernare în 1928, odată cu eşecul electoral al Partidului Naţional Liberal. Venită la putere în chiar debutul crizei economice, guvernarea ţărănistă nu avea cum să reziste numeroaselor probleme cu care se confrunta ţara, dar a căutat – şi în cea mai mare parte a reuşit – să fie un factor de echilibru prin menţinerea în cadrul politicii a valorilor constituţionalismului.
Regimul comunist a însemnat o perioadă de continuare şi adâncire a politicii de omogenizare etnică a Transilvaniei. Naţiunea română a fost redefinită nu în acord cu dogmele naţionalismului integral din perioada interbelică ci, pentru a justifica congruenţa dintre valorile naţionale şi comandamentele noului regim, în acord cu dogmele marxismului pur şi dur. Aducerea în spaţiul public a canonului naţionalist a fost realizată de intelectuali – şi instrumentalizată de partid – pentru a putea domina câmpul intelectual. Readucerea în prim-planul politicii interne a discursului naţionalist era menită nu doar să confirme supremaţia partidului şi a ideologiei oficiale, dar în egală măsură să creeze un limbaj, simultan şi coerent cu cel marxist, cu care majoritatea populaţiei să se simtă afini. Era mai mult decât atât: era o declaraţie de independenţă faţă de dominaţia sovietică şi o afirmare a suveranităţii naţionale. 
În acest context politico-ideologic minorităţile naţionale erau reduse la statutul de „naţionalităţi conlocuitoare”. Era predictibil faptul că, neîmpărtăşind o coabitare bazată pe un trecut istoric şi pe experienţe comune, diferenţele dintre români – majoritari şi elită dominantă – şi maghiari – minoritari şi fostă elită dominantă – aveau să fie şi mai vizibile odată cu prăbuţirea regimului comunist. Din punct de vedere al atribuirii cetăţeniei şi al includerii în naţiunea română, România a urmat,  conform formulării cercetătoarei Irina Culic, logica clubului: românii de bucurau de privilegiul naţionalităţii de la care maghiarii erau excluşi. Conform aceleiaşi logici, maghiarii se bucurau de naţionalitatea maghiară dar se autoexcludeau din „clubul“ naţiunii române, ei folosindu-şi propria naţionalitate ca resursă pentru dubla socializare. În virtutea avantajului de necontestat al cunoaşterii limbii, maghiarii din România se bucurau atât de avantajele naţionalităţii maghiare cât şi al cetăţeniei române, ei putând să-şi convertească dubla socializare în dublă cetăţenie. Pentru români în schimb, naţionalitatea şi cetăţenia se presupuneau reciproc, ei neputând experimenta avantajele dublei socializări.
Ce mai rămâne de dezbătut din tema cetăţeniei în context transilvan? Un scurt epilog asupra identităţii transilvane, altfel spus, asupra existenţei – sau nu – a chestiunii transilvane, se cuvine făcut. Căci, în anii din urmă, teme de dezbatere precum autonomie, regionalizare, devoluţie, federalizare au revenit în actualitate cu şi mai mare intensitate. Într-un studiu intitulat Chestiunea transilvană politologul maghiar Gusztáv Molnár argumentează – pe urmele mai celebrului omolog american Samuel Huntington – asupra necesităţii adoptării soluţiei devoluţioniste, prin care „problemele modernizării politice a României şi cele ale integrării europene, atât de strâns legate între ele, s-ar putea rezolva concomitent”. Dincolo de argumentele aduse în discuţie de Gusztáv Molnár sau de rezervele care pot fi formulate cu privire la succesul adoptării soluţiei devoluţioniste în context transilvan, se ridică o întrebare: există un particularism transilvan apt să poată conduce la o identitate regională fundamentată pe criteriul devoluţiei sau al autonomiei? 
Dintre toate regiunile istorice ale României, Transilvania a suscitat cel mai mult interesul istoricilor, politologilor, filosofilor sau scriitorilor. Multitudinea textelor apărute pe marginea interogaţiei unui specific transilvan, diferit de restul regiunilor României, m-ar putea îndemna să accept faptul că acest particularism există, fie şi doar ca simplă temă de dezbatere intelectuală. Dar secole întregi de istorie
comună, deşi marcată de percepţii diferite cu privire la particularismul provinciei, modelată dramatic de spiritul nivelator al regimului comunist, au făcut din Transilvania un stereotip regional, cu rădăcini adânci în mentalul colectiv al românilor şi al maghiarilor, dar nimic mai mult. Ader la ideea istoricului Sorin Mitu conform căreia „această imagine are o acoperire extrem de redusă în realitatea economică şi socială, ca şi în moştenirea concretă istorică, bazându-se doar pe rememorarea colectivă a unor tradiţii erodate iniţial de paradigma statului naţional unitar şi distruse apoi, aproape în totalitate, de către regimul comunist”.
La data la care Gusztáv Molnár şi Sorin Mitu îşi scriau textele, acum un deceniu şi jumătate, soluţia devoluţionistă: retragerea statului şi transferul competenţelor administrative către autorităţile locale şi regionale, nu era nici posibilă nici dezirabilă. Un stat centralizat, împovărat de birocraţie şi fiscalitate şi care administrează o sărăcie generalizată, nu poate pretinde că este capabil să-şi asume o sarcină atât de ingrată. Stabilitatea unui stat nu este dată de soluţiile propuse, dar aproape niciodată realizate integral, de modernizare a sa; ci de capacitatea de a-şi crea propriile mecanisme de autocontrol: o clasă de mijloc puternică şi dinamică şi o societate civilă activă şi mobilizatoare împreună cu autorităţi locale deschise spre dialog şi negociere.
În final, persistenţa tradiţiilor istoriografice locale asumate de istoricii care abordează subiecte legate de identitatea, particularismul sau autonomia provinciei, primordialitatea şi continuitatea – românilor sau maghiarilor, după caz – în cuprinsul Transilvaniei se dovedeşte mai puternică şi mai acaparatoare decât o „istorie transnaţională” în care să coexiste, la fel cum au coabitat de-a lungul secolelor români, maghiari, saşi, secui, ucrainieni, cehi, slovaci, croaţi, sârbi, evrei, romi, care au împărţit acelaşi teritoriu şi vicisitudinile aceleiaşi istorii. Când toţi istoricii care scriu despre Transilvania se vor dovedi mai puţin locuitorii patriei lor imaginare şi mai mult cetăţenii patriei lor reale, cu bunele şi relele ei, şansa reconcilierii cu propriul trecut şi a includerii identitare se va dovedi mai mult decât un simplu deziderat numai bun de lăsat pe seama generaţiilor următoare. 
 
 
Bibliografie
[1] BARBALET, J. M.
1998 Cetăţenia, traducere de Viorel Vizureanu, Ed. Du Style, Bucureşti.
[2] BENDIX, Reinhardt
1996 Nation-Building & Citizenship. Studies of our changing social order, Transaction Publishers, New Brunswick and London.
[3] BERCEANU, Barbu B.
1999 Cetăţenia: monografie juridică, Ed. All Beck, Bucureşti.
[4] BOSNIAK, Linda
2006 The Citizen and the Alien Dilemmas of Contemporary Membership, Princeton University Press.
[5] BRUBAKER, Rogers
1994 Citizenship and Nationhood in France and Germany, Harvard University Press, Cambridge.
1996 Nationalism Reframed: Nationhood and National Question in the New Europe, Cambridge University Press.
[6] COLLINS, Susan, D.
2006 Aristotle and the Rediscovery of Citizenship, Cambridge University Press.
[7] CULIC, Irina
2001 Nationhood and Identity: Romanians and Hungarians in Transylvania, în [9] TRENCSÉNY, Balász – PETRESCU, Dragoş – PETRESCU, Cristina – IORDACHI, Constantin – KÁNTOR, Zoltán (edit.), Nation-Building and Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books, Ed. Polirom, Budapest, Iaşi.
[10] 2009 Dual Citizenship Policies in Central and Eastern Europe, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.
[11] DEMETER, Attila M.
2012 Naţionalism, multiculturalism, minorităţi naţionale, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.
[12] HOWARD, Marc
2009 The Politics of Citizenship in Europe, Cambridge University Press.
[13] GÁNGÓ, Gábor
2010 Legea naţionalităţilor din 1868 şi consecinţele ei, în GIDÓ, Attila - HORVÁTH, István - PÁL, Judith (edit.), 140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Ed. Kriterion, Cluj-Napoca.
[14] IORDACHI, Constantin 
2004 „Cetăţenie şi identitate naţională în România: o trecere istorică în revistă”, Altera, Anul X. 
[15] KYMLICKA, Will
2001 Politics in the vernacular: nationalism, multiculturalism and citizenship, Oxford University Press.
[16] LIVEZEANU, Irina
1998 Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, traducere de Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti.
[17] MARSHALL, T. H.
1965 Class, citizenship and class development, Doubleday & Co, New York.
[18] MARTON, Silvia
2009 La construction politique de la nation. La nation dans les débats du Parlement de la Roumanie (1866-1871), Institutul European, Iaşi.
[19] MITU, Sorin
1999 Problema transilvană, în MOLNÁR, Gusztáv – ANDREESCU, Gabriel (edit.), Problema transilvană, Ed. Polirom, Iaşi. 
2013 Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi,  Ed. Polirom, 2013.
[20] MOLNÁR, Gusztáv
1999 Problema transilvană, în MOLNÁR, Gusztáv – ANDREESCU, Gabriel (edit.), Problema transilvană, Ed. Polirom, Iaşi.
[21] OOMEN, T. K.
1997 Citizenship, Nationality and Ethnicity Reconciling Competing Identities, Polity Press, Cambridge. 
[22] POCOCK, J. G. A.
1998 The Ideal of Citizenship since Classical Time, în GERSHON Shafir (edit.), The Citizenship Debates. A Reader, Minneapolis, University of Minnesota Press.
[23] ROSS, Sir David
1998 Aristotel, traducere de Ioan-Lucian Muntean şi Richard Rus, Ed. Humanitas, Bucureşti.
[24] SCHNAPPER, Dominique – BACHELIER, Christian 
2001 Ce este cetăţenia?, traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Ed. Polirom, Iaşi.
[25] SHAFIR, Gershon (edit.)
1998 The Citizenship Debates: a reader, Minneapolis, University of Minnesota Press.
[26] TILLY, Charles (edit.)
1996 Citizenship, Identity and Social History, International Review of Social History Supplements, Cambridge University Press.
[27] VERDERY, Katherine
1994 Compromis şi rezistenţă Cultura română sub Ceauşescu, traducere de Mona şi Sorin Antohi, Ed. Humanitas, Bucureşti.
 
Ballot abstenteeism and participation to protests:...
Reguli, norme și instituţii formale vs. informal...

Call for Papers

The Journal of Democracy and Electoral Studies publishes and promotes premium analysis and debates on empirical issues of democracy research and electoral issues, such as electoral campaigns, electoral systems and political parties, deficits of representative democracy, and current threats on democracies in Europe, citizenship, political representation, public policies and civil control on institutions and other important issues of both local or European concern.

 
Our Journal publishes articles in the domains of democracy studies using conceptual frameworks, dimensions, contexts and different methods of research specific to political science, media and communication science, political philosophy and related disciplines.
 
We welcome original contributions written in an accessible style. All the articles must be written in English. However, we receive contributions written in Romanian which, if publishable, will be included in the Journal up to 25 percent of the published articles. The texts should be approximately 3,000-6,000 words in length (including references) and must be edited according to Chicago Style. Please include an abstract and a list of keywords.
 
The contributions will be subjected to a double-blind peer-evaluation by specialists in the area of each article’s theme. 
 
Together with the manuscript, the editors are looking to receive a second document containing the author’s biographical information and current affiliation, e-mail address and telephone number.
In addition, JDES gives the authors the opportunity to present their research and to debate on the published articles at the launching of each Issue (due to July and December) aside renowned experts from their field, academics and other interested parties, so to establish valuable contacts for their future research.
 
All contributions should be sent by email to: apd.bucuresti@apd.ro.
The deadline for the submission of contributions is 15th of August, 2015.

Journal of Democracy and Electoral Studies este un proiect al PRO DEMOCRATIA Centrul Regional Bucuresti cu finantarea Fundatiei Hanns Seidel Romania. Daca doriti sa sustineti acest proiect, va rugam sa ne contactati!

Un proiect al Asociatiei Pro Democratia Centrul Regional Bucuresti