Current Issue

Please Browse the current issue or our archive

Our latest articles are already online

 



Current IssueArchive

Revista (2)

Current Issue

Please Browse the current issue or our archive

Our latest articles are already online

 



The Journal of Democracy and Electoral Studies targets the publication on a regular basis of original articles with respect to democracy and electoral issues. Moreover, in addition to the Journal, JDES publishes on a daily basis  opinion analysis on current controversial issues in the public sphere. See section Opinion Analysis
 
  • Home
  • apd.bucuresti
  • Reguli, norme și instituţii formale vs. informale în contexte de cooperare democratică

Journal of Democracy and Electoral Studies

targets the publication on a regular basis of original articles with respect to democracy and electoral issues.

Reguli, norme și instituţii formale vs. informale în contexte de cooperare democratică

Viviana ANGHEL

Abstract
 
În acest articol, arăt că crearea de instituţii politice este obligatorie pentru o societate fondată pe principii democratice. Ideea de societate implică conceptul de contract, în sensul asocierii libere a indivizilor, care devin cetăţeni, iar contractul social reprezintă premisa instituţională a proceselor de cooperare. Importanţa contractului iniţial rezidă în acordul colectiv de cooperare pe care contractul însuţi îl reprezintă. Astfel, ideea de contract pleacă de la premisa că nu există o încredere reciprocă a indivizilor sau siguranţa că aceştia ar aplica înţelegerile colective neformalizate. În formă naţională, contractul devine contractul social, codificat juridic sub forma constituţiei. În acest fel, societatea reduce costurile de tranzacţie şi evită o serie de riscuri precum costurile de tip rent-seeking în formula lui Tullock şi favorizarea ex post a unor actori din angrenajul instituţional. 
 
   Cuvinte cheie: instituții, norme, reguli, eficiență instituțională, cooperare, contract, echilibru instituțional
 
În societăţile democratice, soluţiile instituţionale sugerează anumite priorităţi. De pildă, dacă decidem să nu acordăm atenţie specială contractului constituţional, atunci vom identifica probleme la nivel postconstituţional, care s-ar fi putut evita prin contractul iniţial. Scopul unui contract constituţional este de a stabili pe cât posibil ex ante acţiunile permise şi nepermise pentru participanţii la instituţii.
Condiţiile care guvernează contractele limitează marja de negociere şi dinamica actorilor din instituţii, stabilesc patternuri de colaborare interinstituţională şi echilibre de putere politică în aranjamentul general al instituţiilor politice. Soluţiile instituţionale nu pot fi obţinute, temporizate sau chiar periclitate în funcţie de avantajele politice de moment ale actorilor implicaţi, iar normele restrâng posibilitatea ca actorii individuali să deturneze procedurile instituţionale de la servirea obiectivelor instituţionale. Un aranjament instituţional expus în contractul constituţional va limita pe cât posibil influenţa actorilor în procesele instituţionale. Instituţiile nu vor funcţiona fără un plan şi nu vor funcţiona dependent de oamenii activi în interiorul lor. Un sistem instituţional contractual este unul în care instituţiile la anumite nivele ale aranjamentului instituţional sunt obligate să coopereze cu instituţiile de la alte nivele şi cooperarea interinstituţională nu depinde de evoluţia relaţiilor interindividuale sau politice. 
Frecvent, în absenţa unui moment constituţional clarificat, dezvoltarea instituţională ulterioară se face neplanificat şi produce ineficienţă. Există suficiente motive pentru a sublinia că preferinţa pentru un sistem instituţional a cărui funcţionare este dominată de negocierea între elite, al căror scop poate fi realizarea unor obiective pe termen scurt, va produce pe termen lung rezultate suboptimale. Pare că avem a alege între cooperarea dintre actori şi cooperarea instituţională. Accentul pus pe una sau pe cealaltă va atrage mărci integral diferite asupra unei construcţii instituţionale. Sub comparaţie, sistemele instituţionalizate insuficient sau instituţionalizate nelegitim permit ca politicienii activi la unele ramuri ale guvernării să coopereze şi să îşi coordoneze deciziile şi activităţile cu alţi politicieni, de la alte nivele ale aranjamentului instituţional, îndrumaţi de propriile interese sau interese politice. În absenţa unui angrenaj instituţional eficient, deciziile colective de la nivelele post - constituţionale depind de interesele celor care deţin puterea la momentul deciziei respective. Chiar dacă actorii activi la diferitele nivele instituţionale sunt în conflict, disputele nu se tranşează prin folosirea avantajelor instituţionale. Distribuţia autorităţii instituţionale şi definirea autorităţii diferitelor instituţii nu se face prin negocierea sau coordonarea intereselor personale sau de grup ale politicienilor sau actorilor activi la diferitele niveluri instituţionale, ci este consecinţa momentului constituţional.
Faptul că se consideră instituţiile ca având un impact asupra indivizilor, reiese din numeroasele analize asupra schemelor pentru separarea si supervizarea puterilor în stat, drepturilor si obligaţiile cetăţenilor, doctrinelor legal acceptate. De altfel, o problemă centrală în ştiinţele sociale se referă la probabilitatea de supravieţuire a unor instituţii în termenii eficienţei acestora. Desigur, vom întreba cine are dreptul să evalueze eficienţa instituţiilor. Deoarece sunt afectaţi în diferite modurişi pentru că fac investiţii de resurse în instituţii, trebuie ca membrii lor participanţi, cetăţenii, să evalueze cât de potrivit sunt controlate intereselor lor. 
În termenii economiei clasice, eficienţa interacţiunilor de schimb şi cooperare este o proprietate independentă de procesul unui schimb voluntar. Dacă am aplica o astfel de schemă explicativă situaţiilor de cooperare socială, atunci, interacţiunea unor oameni liberi nu ar trebui luată în calcul atunci când se evaluează eficienţa instituţiei pe care ei înşişi au negociat-o. Or ansamblul sistematic constitutional political economy asupra instituţiilor politice (Coleman:1990) se detaşează de această abordare clasică din economie. Coleman avansează aici termenul de „contractualism constituţional.” Dacă, din punct de vedere al utilităţii sau al beneficiilor, alternativa P este preferată alternativei R, atunci este justificat ca actorii să aleagă alternativa P. Dacă avem în vedere că o instituţie stabileşte o schemă de alocare a resurselor, atunci, dacă aceasta este structură perfectă de alocare eficientă sau optimă - o schimbare pozitivă pentru un actor ar însemna o degradare a situaţiei altuia. Această schemă nu necesită îmbunătăţiri. Este foarte probabil ca indivizii raţionali şi liberi să facă o alegere de tip Pareto superior sau optimal. Pareto superior este sensibil la contingenţe benefice pentru un individ sau un grup de indivizi şi negative pentru un alt individ sau un grup de indivizi. Această schemă analitică ignoră dinamica preferinţelor
 şi comportamentelor – structura instituţională este stabilă pentru că echilibrul dintre status-quo-uri este stabil. Însă, dacă înţelegem sistemul constituţional ca pe o structură de tip Pareto optimal – sunt posibile schimbări instituţionale ulterior adoptării schemei de alocare a resurselor dacă schimbarea negociată va îmbunătăţi statusul pentru un singur actor, fără să îl degradeze pe al altuia. De pildă, dacă constituţia României prevede dreptul la vot pentru toate persoanele adulte, iar statul român şi-a luat angajamentul să sprijine întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării, suplimentarea numărului de secţii de votare organizate în străinătate deserveşte intereselor celor 15% dintre cetăţenii români aflaţi în străinătate, fără a afecta în sens negativ interesele cetăţenilor români din ţară. Situaţia arată posibilitatea de a transgresa un Pareto prin atingerea unui Pareto optimal a cărei implicaţie concretă este îmbunătăţeşte modul de exercitare a dreptul la vot, pentru toţi actorii prevăzuţi de constituţie.  Cu toate acestea, eficienţa presupusă de echilibrul Pareto nu se referă în mod obligatoriu la o structură de alocare dezirabilă social – nu presupune neapărat egalitate sau echitate la nivelul bunăstării celor implicaţi. 
Noua perspectivă arată că analiza eficienţei instituţionale necesită o abordare comprehensivă şi gândită în termeni transdisciplinari, de la filosofie politică (Sugden: 2001, 2006, 2008), la analiză economică (Boettke: 2002, 2003) şi analiză istorică (Greif:1994, 1996, 2007; Milgrom, Weingast: 1994). Asumpţia de la care pornesc aici este că eficienţa unei instituţii nu se leagă de timp, de etapele de acomodare sau de vreo instituţionalizare mecanică. Măsura în care oamenii consimt aranjamentul constituţional al unei instituţii, iată punctul de plecare al unei analize asupra eficienţei instituţionale. Orice tip de analiză asupra eficienţei instituţionale se concentrează asupra modului în care o instituţie gestionează presiunile de reprezentare a intereselor membrilor săi.
Din alegerea setului de reguli formale se desprind beneficiile cooperării sociale instituţionalizate. Aceasta va duce la o clarificare a ansamblului normelor ce defineşte statul şi reglementează forma de guvernământ, raporturile dintre instituţii, pe de o parte dintre instituţii şi cetăţeni, dintre partide şi nivelele sub-constituţionale (nivelul colectiv al deciziilor instituţionale, respectiv nivelul cotidian) ce reglementează atât spaţiul public cât şi cel privat. Ceea ce vreau să sugerez cu ajutorul filosofiei contractualiste şi a teoriilor constitutional economics, succint dezvoltate în aceste pagini, este că agrearea voluntară pentru crearea unei instituţii, consimtământul indivizilor sunt importante în sensul căimplică justificarea instituţiei, deci a unui mod specific de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre participanţi. De aici decurge că abia după ce problema alegerii constituţionale este elucidată, se pot face evaluări cu privire la cooperare, prosperitate si progres. 
În paginile următoare voi identifica condiţiile în care instituţiile pot aduce eficienţă, plecând de la următoarele asumpţii:
1. Eficienţa instituţională este strâns legată de stabilitatea strategiilor individuale coordonate, dezirabilitatea socială, consistenţa în timp şi echilibrul lor instituţional. 
2. Eficienţa instituţională se poate calcula ca raport între interesele participanţilor şi reprezentarea intereselor acestora. 
3. Deoarece eficienţa este legată de stabilitate şi dezirabilitate, precum şi de strategii individuale cât mai coordonate, numai indivizii participanţi la instituţii pot stabili prin consimţământ modul în care interesele le vor fi reprezentate în cadrele instituţionale pe care le consacră la momentul constituţional.
4. Dacă numai indivizii participanţi la instituţii pot agrea aspectul instituţiilor, atunci, orice instituţionalizare la care participarea indivizilor este afectată, este ilegitimă.
Astfel, voi arăta că momentele constituţionale, în care indivizii trec de la 
strategiile individuale la instituţionalizarea cooperării, sunt esenţiale. Constituţionalitatea devine grila prin care se vor estima echilibrul şi fragilitatea sistemului instituţional. Am considerat util să construim un cadru conceptual şi de analiză asupra eficienţei instituţionale. În modul acesta, reperele teoretice, prezentate pe parcursul primelor trei părţi, ne vor mijloci o reflecţie asupra cazului românesc de constituţionalitate, în contextul dinamicii de după 1989, dar şi posibilitatea interpretării unui şir de constatări.
 
Norme, reguli şi instituţii
 
Două sunt intenţiile explicite ale acestei secţiuni. Prima este o exigenţă primară în construirea oricărui cadru conceptual şi de analiză, si anume furnizarea unui plan teoretic care să clarifice conţinutul unei instituţii. În ceea ce priveşte acest concept, suntem departe de o definiţie unică, consacrată în comunitatea academică. A doua intenţie este de a face opţiunea teoretică pentru una din variantele teoretice. Voi arăta astfel condiţiile de echilibrare instituţională în lumina teoriilor contractualiste iniţiate de James Buchanan.
Sensul în care folosim termenul de instituţie orientează şi constrânge analiza. Astfel, dacă urmărim filiatia latină (institutio din verbul instituere), sensul termenului este din instituere: a ridica, a întemeia, a aşeza iar din instutio: asezământ, întemeiere, înfiinţare şi deprindere, obicei, regulă de purtare. În sensul neconceptualizat, termenul de instituţie poate fi legat de o organizaţie precum şcoala, biserica, închisoarea sau poliţia. Printre cele mai aprobate semnificaţii este şi cea de conglomerat de reguli formale, scrise, pe care indivizii le dezvoltă convieţuind (deci sunt norme de convieţuire). Instituţiile domină o sferă socială 
şi o reprezintă ca locus de gestiune şi rezolvare a unor probleme şi de realizare a unor scopuri esenţiale pentru sfera socială respectivă.  Putem identifica câteva accepţiuni literare ale termenului de instituţie:
 
1. Instituţiile sunt norme concentrate pentru exercitarea unei acţiunii sociale de către un grup de persoane membri ai comunităţii sociale în numele şi pentru comunitatea socială. 
2. Instituţiile sunt o formă de organizare pentru o serie de acţiuni exercitate de membri ai unei comunităţi în numele comunităţii care i-a desemnat în acest sens.
3. Instituţiile sunt un ansamblu de instrumente şi mijloace de acţiune prin care este permisă exercitarea de către membrii comunităţii a funcţiilor publice având ca scop satisfacerea intereselor şi reglementarea întregii comunităţi sociale. 
4. În termeni simpli, instituţiile pot desemna roluri sociale semnificative pentru comunitatea socială şi politică (rolul social al parlamentului de a reprezenta interesele cetăţenilor prin funcţia de legiferare, rolul social al executivului de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice, rolul social al primarului, rolul social al preşedintelui de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice prin funcţia de medierere între puterile statului, precum şi între stat şi societate).
Totuşi, cele mai multe dileme legate de instituţii sunt asociate cu  producerea 
sau oferirea de resurse sau servicii publice – având în vedere că acestea coordonează anumite tipuri de acţiune colectivă pentru generarea de beneficii pen
tru participanţi. Fără îndoială că partea dinamică a instituţiei creează cele mai multe probleme, însă, aşa cum arată neo-instituţionaliştii, normele şi regulile – elementele de stabilitate ale instituţiei - influenţează nivelele de acţiune. Cadrul de analiză delimitat de Elinor Ostrom răspunde complexităţii acţiunilor de care trebuie să ţinem cont atunci când analizăm instituţiile. Acesta extrage componentele principale din teoria jocurilor şi combină astfel încât noua metodă are capacitatea de a explica o diversitate de structuri de acţiune şi decizie, de la sistemele birocratice la sistemul de alegeri şi de decizie socială sau legislativă. În această categorie, determinăm următoarele elemente:
 
1. Numărul de actori participanţi. Ostrom subliniază că o structură cu mai puţin de 50 de participanţi nu este o instituţie, ci o organizaţie sau un grup social. 
2. Poziţiile asociate actorilor, adică rolurile, atribuţiile şi statusurile pe care aceştia le performează şi care sunt consacrate în cadrul structurii analizate.
3. Cantitatea de informaţie valabilă pentru actorii participanţi.
4. Setul de acţiuni permise actorilor în anumite etape din procesul deciziei colective.
5. Setul de funcţii alocate pentru actori care permite maparea actorilor şi acţiunilor acestora şi stabilirea poziţiei intermediare sau finale în procesul decizional.
6. Rezultatele sau efectele de care toţi actorii sunt comun afectaţi.
7. Costuri şi beneficii asociate acţiunilor şi rezultatelor.
După cum se observă, instituţiile presupun atât stabilitate, prin structurarea acţiunilor şi delimitarea acţiunii actorilor implicaţi, cât şi acţiune, prin situaţiile multiple pe care le solicită gestiunea şi alocarea de resurse  în beneficiul actorilor participanţi. Termenul care descrie cel mai bine o instituţie este cel de situaţie acţională (situational action), deoarece în diferitele analize privind instituţiile, au putut fi identificate cele şapte elemente de mai sus, în funcţie de particularităţile 
realităţilor. Efectele instituţionale asupra realităţilor sociale şi politice sunt consacrate. „Instituţiile contează” (Diamond: 1997, Clemens, Cook: 1999), agreează majoritatea cercetărilor în ştiinţe politice, indiferent de zona în care îşi realizează cercetările. Influenţa instituţiilor a fost analizată în diferite domenii. De pildă, studiile despre influenţa sistemului electoral asupra sistemului de partide (modul în care un sistem electoral majoritar relativ determină un sistem de două partide şi jumătate, ori un sistem electoral majoritar absolut determină multipartidism ori sistemul electoral influenţează anumite strategii electorale ale partidelor) sau despre modul în care tipul de proprietate asupra resurselor naturale influenţează eficienţa exploatării resurselor arată că sistemele instituţionale sunt relevante pentru parcursul acţiunii colective, însă nu clarifică în ce mod şi care sunt elementele ce trebuie tratate cu atenţie. 
Elinor Ostrom este printre primii teoreticieni care dezvoltă o gramatică comună aplicabilă situaţiilor diverse pe care le poate implica o instituţie. Pentru prima oară, această structură de analiză acordă în acelaşi timp o atenţie specială atât elementelor de identitate bio-fizică (precum poziţionare, caracteristici ş.a.), cât şi legăturii dintre regulile aplicabile situaţiei analizate şi consecinţele rezultate. Schema de analiză conferă o legatură de cauzalitate între reguli şi efectele din planul situaţional. Cu toate că am inclus specificaţii legate de cauzalitate, nu există o relaţie de determinare absolută între comportamentele actorilor şi instituţii. Statutul instituţional al individului nu este rezultatul unor determinisme. Desfăşurate în cadre instituţionale, acţiunile individuale nu pot fi reduse la scheme de tip cauză-efect sau stimul-răspuns. Acest framework ia în considerare manifestările diferite ale indivizilor, care se bucură de libertatea lor individuală chiar în interiorul instituţiei. Originea unei instituţii, compunerea acţiunilor actorilor, echilibrele instituţionale, eficienţa instituţională sunt concepte neinteligibile dacă în eforturile noastre de explicare nu distingem locul pe care îl ocupă individul şi libertatea lui, în diferitele lor manifestări. Noţiunea de raţionalitate nu poate fi eliminată, iar intenţiile şi preferinţele actorilor cântăresc semnificativ chiar şi în 
analiza rezultatelor instituţionale. Aşa cum ne arată Riker, dacă un singur actor îşi ascunde sau îşi schimbă preferinţa, poate fi dramatic pentru echilibrul 
instituţional. Un echilibru nu este stabil în sensul că rămâne aceeaşi strategie de joc, ci prin ajustarea şi reglarea din interior. În aceste condiţii, este imposibil să fundamentăm analiza acţiunii instituţionale pe un model care consideră că acţiunile indivizilor ar fi integral explicabile prin elemente din registre colectiviste, non-individualiste. Alegerea individuală nu este comprehensibilă în termenii structurii instituţionale decât în măsura în care structura instituţională delimitează opţiunile de alegere pentru individ, prin faptul că include şi exclude o serie de comportamente valabile pentru cadrul instituţional. În rest, orice comportament care nu este interzis, este permis. Actorul beneficiază de libertate la intrarea în instituţie, pe parcursul exercitării membership-ului şi, ipso facto, trebuie să beneficieze de libertatea de exit. Pentru a reprezenta situaţia de libertate faţă de instituţie a unui actor, să luăm exemplul familiei. Familia este o instituţie, realizabilă prin procesul instituţional numit căsătorie. În cadrul familiei este interzisă opţiunea infidelităţii sau bigamiei – acestea sunt reguli ale instituţiei (cel puţin în sistemele europene de drept familial). Aceasta nu înseamnă că individul este îngrădit ci că voluntar, şi-a asumat un anumit set de opţiuni. Actorul a ales să facă parte din această instituţie ale cărei norme şi reguli le ştia. Cu alte cuvinte, actorul a facut o alegere între alte alegeri pe care le putea face. Totuşi, odată intrat în familie, există opţiunea separării sau a divorţului. Aşadar, acţiunile indivizilor în cadrele instituţionale nu trebuie să presupună o altă înţelegere asupra alegerilor pe care le fac indivizii – chiar dacă ei aleg din diverse seturi de constrângeri. 
Cadrul  de analiză a instituţiilor se complică cu cât o instituţie implică mai mulţi oameni şi gestionează un spaţiu mai complex. Unele instituţii au rezonanţă pe mai multe planuri şi nivele  - ca atare, va trebui să ţinem cont de fiecare dintre acestea. Există instituţii al căror obiect de activitate este menţinerea status quo-ului, a unei stări convenite şi dezirabile (de pildă, instituţiile care apără suveranitatea naţională, siguranţa naţională), instituţii care aplică legislaţii şi proiecte votate în parlament, instituţii care furnizează resurse (care pun în aplicare 
politici sociale ca parte a prorităţilor de guvernare) sau procese (de dezbatere, de consultare, de alegere). În toate cazurile, instituţiile sunt privite prin intermediul rezultatelor (în raport cu scopurile stabilite ex ante) şi produselor (bunuri, servicii, resurse, drepturi) pe care le furnizează. Aceasta poate constitui baza pentru evaluarea eficienţei instituţionale. Însă actorul nu are instrumente şi nici nu este interesat să evalueze prestaţia generală a unei instituţii, de aceea, el se va pronunţa numai în privinţa fracţiei care îi revine la finalul exerciţiului instituţional. 
Instituţiile au aşadar o influenţă determinantă pentru individ. Potrivit lui Przeworski „instituţiile contează”, în două moduri. Ele influenţează normele, convingerile, acţiunile oamenilor – deci prefigurează rezultatele acţiunilor actorilor. Instituţiile sunt endogene – în sensul că forma şi procesele instituţionale depinde în mare măsură de condiţiile în care au fost construite şi evoluează. Din această perspectivă, se disting instituţiile care funcţionează în baza regulilor - dacă regulile din interior ale instituţiei sunt suficient de puternice şi formale, atunci, ele trebuie să genereze rezultatele scontate. În acest caz, instituţia este un fel de transmiţător lipsit de autonomie- al efectelor generate de regulă la nivelul comportamentelor actorilor. De regulă, acestea sunt instituţiile care păstrează status-quo-ul. Pot fi remarcate instituţii-fenomen- care generează prin ele însele reguli sau la baza constituirii lor au stat condiţii auto-generate. Putem nuanţa astfel, efectele instituţiei şi condiţiile generatoare ale instituţiei. Această abordare se distinge de cea instrumentală, care reduce instituţiile la scheme şi norme de interacţiune stabilite de indivizi pentru a genera utilitate şi a rezolva problem colective. 
În realitate, instituţiile complexe acţionează pe mai multe planuri şi pot combina aceste trei modele. În orice caz, instituţiile, privite sinoptic, sunt echilibre de strategie. Privită din afară, alegerea regulilor şi normelor s-a făcut instrumental. Normele şi regulile deservesc scopul instituţiei, iar protagoniştii problemelor de acţiune colectivă pot dezvolta o diversitate de reguli instrumentale, în funcţie de natura problemelor. Uneori, actorii pot conveni asupra unui grad mai înalt de formalizare al structurii instituţionale. Dacă instituţiile gestionează resurse naturale comune, gradul de formalizare tinde să scadă, dar normele prevalează sub 
aspectul conţinutului şi greutăţii semnificaţiei. Dimpotrivă, dacă aranjamentele instituţionale gestionează bunuri şi resurse culturale, gradul de instituţionalizare formală este mult mai puternic şi explicaţia se leagă de natura resurselor: în cazul resurselor naturale, actorii nu sunt implicaţi în producerea lor efectivă, pe când în cazul resurselor culturale sau intelectuale, actorii le produc şi le distribuie în aceeaşi măsură. O instituţie este cu atât mai complexă cu cât regulile ei sunt mai multe şi diferite – deci reglementează şi orientează o multitudine dintre acţiunile indivizilor. Acestă observaţie îi aparţine lui Ostrom, care a identificat şapte tipuri de reguli instituţionale care pot influenţa o situaţie socială. O instituţie poate opera cu toate aceste tipuri de reguli:
1. Reguli limitative, care stabilesc condiţii pentru actorii care intră sau părăsesc structura de acţiune.
2. Reguli de poziţionare, care specifică un set de funcţii şi poziţii, precum şi actorii care le deţin.
3. Reguli de informare, care stabilesc carte de comunicare, inclusiv canalele de comunicare şi ce tip de informaţii vor fi sau împărtăţite.
4. Coduri de autoritate care stabilesc acţiunile asociate unei poziţii într-o etapă sau într-un nod al structurii.
5. Reguli de agregare ale fiecărei decizii  (precum regula consensului, regula majorităţii simple sau calificate etc) corespunzătoare unui nod a structurii, premergătoare rezultatelor finale sau finale.
6. Reguli legate de stabilirea scopului şi rezultatelor de aşteptat.
7. Reguli privind distribuirea costurilor şi beneficiilor.
Instituţionalizarea presupune trecerea de la acţiuni individuale spontane la cooperarea coordonată dintre indivizi. Nu este o condiţie ca o instituţie să funcţioneze într-un spaţiu identificabil, adesea indivizi separaţi spaţial lucrează pentru scopul instituţional, însă cooperarea dintre ei presupune un efort de coordonare, în încercarea de a produce rezultatele scontate. În unele cazuri, indivizii pot crea reguli speciale de poziţionare spaţială a membrilor săi. Există situaţii când însăşi calitatea de membru al instituţiei se pierde dacă actorul nu mai poate răspunde regulii de poziţionare fizică. Alte condiţii, specificate în actul constitutiv al unei instituţii, leagă statutul de membru de păstrarea domiciliului locativ în aria în care instituţia îşi desfăşoară activitatea. Aceste tipuri de reguli au fost observate în cazul obştilor din Vrancea.
Probabil că cea mai acceptată definiţie a instituţiilor aparţine lui Douglass North. În timp ce, pe baza modelului lui Ostrom, poate fi desfăşurat operaţional conceptul de instituţie, cadrul de analiză al lui North clarifică semnificaţia conceptuală. Potrivit acestuia, instituţiile „reprezintă regulile formale ale jocului dintr-o societate, funcţionând precum constrângeri concepute pentru structurarea interacţiunii umane.” Dacă instituţiile reprezintă strategii, seturi de norme şi reguli de interacţiune stabile, atunci, să delimităm conceptual în cele ce urmează strategiile, normele şi regulile. 
Strategiile reprezintă planuri de acţiune adoptate de indivizi pentru a atinge obiectivele dependente de interacţiunea cu ceilalţi indivizi.
Normele reprezintă preferinţe legate de prescripţii despre acţiuni şi rezultate care nu se concentrează pe câştiguri individuale imediate. Normele orientează şi reglează comportamentul indivizilor şi sunt valabile prin raportare la un grup de indivizi care le folosesc. Acestea pot fi comprehensibile în sensul interdicţiilor, indicaţiilor şi modelelor de comportament. Normele sunt diverse, în funcţie de diversitatea relaţiilor sociale, iar valabilitatea lor se raportează la diferite domenii din spaţiul social. Deşi stabilesc orientează conduita oamenilor, normele sociale nu sunt rezultatul unei planificări ci urmarea interacţiunilor dintre indivizi. 
De aceea, ele pot fi înţelese ca o gramatică a interacţiunilor sociale.Astfel, unele norme conţin indicaţii obligatorii, iar altele conţin prescripţii tehnice fără caracter obligatoriu, însă semnificaţia lor se referă întotdeauna la conduita aşteptată într-un context social. Prescripţiile despre conduita datorată poate fi înţeleasă ca o obligaţie de acţiune sau inacţiune, o interdicţie sau o permisiune. Normele sociale sunt diferite de celelalte norme din mai multe perspective. Faţă de normele morale, prin faptul că morala este consecinţionistă. Faţă de normele legale, prin faptul că acestea sunt puse în aplicare de entităţi şi persoane desemnate clar să procedeze astfel. Persoanele sunt participanţii angajaţi la instituţie să supravegheze aplicarea normativităţii legale. Există un interes personal direct al acestor persoane în a asigura aplicarea normei legale. Altminteri, ele îşi pierd slujba. Spre deosebire de normele legale, cele sociale se sprijină pe autoritatea comunităţii-difuză, care nu se foloseşte de elemente de control coercitiv. În aceste condiţii, normele sociale sunt mai mult echilibre convenţionale, în termenii lui Sudgen. Potrivit acestuia, evoluţia socială emerge către un echilibru convenţional atunci când convenţiile care îl fundamentează aduc beneficii substanţiale recunoscute de majoritatea celor implicaţi. Aceasta nu implică obligatoriu ca normele sociale să indice beneficiari direcţi sau o cantitate a beneficiilor primite în schimbul cooperării. Faţă de normele sociale, ştim că, în general, este bine să le respectăm – pentru că aşa dictează obiceiul, pentru că toată lumea face asta. Este posibil să nu ştim cu exactitate de ce. De aceea, normele sociale generează atitudini din categoria vinovăţiei, anxietăţii. Fiind împărtăşite cu alţii, vom fi subiecţii aprobării sau dezaprobării celoralţi. Aşadar, normele sociale sunt publice prin faptul că sunt împărtăşite cu ceilalţi. Precum normele sociale, normele 
legale sunt publice în sensul valabilităţii pentru toţi. Din perspectiva eficienţei aplicabilităţii lor, este recomandat ca acestea să fie împărtăşite, recunoscute şi dezirabile în comunitate. Pentru a fi acceptate mai 
degrabă prin autocontrol sau control social difuz, acestea ar putea să treacă drept traduceri formale ale normelor sociale. În practică, nu este obligatoriu ca normele legale să se suprapună normelor sociale, din cel puţin trei motive: în unele cazuri, nu este necesar apelul la controlul legal al instituţiilor deoarece normele sociale sunt agreate şi dezirabile social astfel încât comunităţile deja se ghidează după prescripţiile lor. Al doilea motiv se leagă de pragmatismul unor strategii: recurgerea la instrumentele legale este suficientă şi nu trebuie însoţită de explicaţii suplimentare din partea instituţiilor. Aceasta înseamnă că în unele cazuri, gestionarii instituţiilor se folosesc de autoritatea formală conferită pentru a aplica mai rapid prescripţii de tipul normelor. Un al treilea motiv ar fi că norma socială este produs al interacţiunilor repetate dintre indivizi, or aceasta necesită timp prea lung, ceea ce implică costuri sociale legate de menţinerea ordinii. De aceea, tranziţia de la norme legale la norme sociale este, din acest punct de vedere, artificială, pentru că norma se instituie de sus în jos, pe linia autorităţii verticale.  Există cazuri în care acestea nu ajung să fie asimilate de societate. Ca atare, nu vor deveni niciodată norme sociale. Reversul este de asemenea valabil.
Putem identifica trei explicaţii pentru respectarea normelor: socializarea, identitatea socială şi alegerea raţională. Schelling nuanţează explicaţiile, tratând normele ca pe clustere de aşteptări auto-creatoare care rezultă chiar din respectarea normei de către individ, care o întăreşte. Pe de altă parte, preferinţa condiţionată este un factor explicativ pentru conformitate în baza aşteptării individului ca norma să fie respectată de ceilalţi. Aceasta conduce la o convergenţă între convingerea normativă şi comportamentul efectiv. Cu alte cuvinte, individul se aşteaptă ca ceilalţi să nu fie blatişti. Conform lui Schelling, este important ca demersurile de analiză să exploreze condiţiile de adoptare ale normelor, mai ales deoarece normele reprezintă, de fapt, soluţii la probleme de ordine socială care necesită cooperare. În aceste condiţii, modelul dezirabil pentru analiză urmăreşte emergenţa şi dinamica normelor şi se focalizează pe normele de cooperare, a căror implementare este caracterizată de aşteptările indivizilor privind onestitatea, loialitatea, reciprocitatea şi respectarea promisiunilor din partea celorlalţi. Hardin (1982) şi Bicchieri (1993) leagă apariţia normelor de grupurile mici, închise, în care aceiaşi indivizi reiterează o structură de interacţiune. Normele izvorâte în comunităţi mici se propagă în afara grupului, ceea ce conduce analiza în faţa unei noi provocări: dinamica procsului de difuziune a normelor dinspre grupurile mici spre societate. Jocurile repetate, acesta este cheia evoluţioniţtilor (Axelrod 1984, 1986; Skyrms 1996; Gintis 2000). Accentul pe raţionalitate relevă importanţa învăţării de pe urma comportamentului celorlalţi. Interacţiunile repetate conturează un pattern de reciprocitate care scade potenţialul de tendenţiozitate sau interpretare greşită faţă de ceilalţi actori. Eficienţa normelor se măsoară prin reciprocitate şi cooperare. Alexander subliniază că eficienţa normelor este direct proporţională cu gradul de simplitate şi claritate. Cu cât o normă este mai dificil de înţeles, cu atât mai greu este de respectat. Eficienţa normelor mai depinde şi de proporţionalitatea sancţiunii şi aplicarea lor în timp util. Cu cât se amână aplicarea sancţiunii pentru nerespectarea normei în cazul unui actor singular, cu atât mai puţin norma va fi respectată de alţii. În plus, acordarea stimulentelor pozitive este importantă pentru conformarea generală la normă. Bicchieri rezumă problema conformării la norme în trei explicaţii. Prima se referă la aşteptările empirice ale actorilor ca un număr relevant de subiecţi să respecte normele chiar dacă alţii le vor defecta. A doua explicaţie nuanţează aşteptările normative, manifestate prin credinţa indivizilor că alţii (suficient de mulţi) se vor conforma normelor în orice situaţie, chiar şi în cele în care alţii nu le vor respecta. Potrivit celei de a treia explicaţii, aşteptările normative corelate cu aplicarea efectivă a sancţiunilor determină actorii să se aştepte ca un număr suficient de actori să se conformeze sau să se teamă de sancţiunile potenţiale în caz de defectare.
Există norme sociale care contrazic normele legale. De pildă, codurile anticorupţie transformă artificial o realitate socială care nu se va încadra cât indivizii particulari aplică norme sociale alternative (dau sau iau mită). În cazul acesta, norma socială impune o altă raportare la realitate. Studiile lui Guillermo O’Donnel, pe cazul Americii Latine, au relevat importanţa instituţiilor informale, al căror input este, uneori, în contrapondere la anumite structuri instituţionale formale precum statul de drept sau democraţia reprezentativă. Instituţionalismul formal poate fi subminat, chiar din interior, de instituţionalismul informal. Slăbirea instituţiilor formale are implicaţii directe în procesele de democratizare. Totodată, stabilitatea instituţională, asumată în majoritatea teoriilor despre instituţii, ar trebui să devină o variabilă, mai ales în spaţiile social-politice în curs de democratizare. Instituţiile sunt diferite dar variază în termeni de aplicare şi durabilitate a normelor lor, acesta este rezultatul studiului lui Levitski şi Murillo. Dacă stabilitatea instituţională devine variabilă, atunci, cadrul de analiză trebuie modificat în ceea ce priveşte modul în care instituţiile sunt adoptate şi funcţionează. Acest rezultat se alătură celor deja definite în studiile privind echilibrele instituţionale, care atestă stabilitatea echilibrelor punctuale, multiplicitatea şi fragilitatea lor pe termen lung. Schema de analiză de tip rational choice a instituţiilor tinde să ignore posibilitatea schimbării instituţionale ca implicaţie a modificărilor de preferinţe individuale. Modelul tratează preferinţele ca fiind date, ceea ce face ca instituţia să fie expresia stabilităţii acestora. Însă principiul individualismului normativ şi metodologic complică schema de analiză - aduce individul în plin plan şi îi urmăreşte dinamica legitimă a preferinţelor şi comportamentelor. O’Donnel include pentru prima oară în analiza instituţională instituţiile informale şi le urmăreşte influenţa în cadrele instituţionale formale (1996). În plus, arată impactul acestora asupra eficienţei instituţiilor formale. Pe baza analizelor efectuate în statele latino-americane, O’Donnel deduce că statele dezvoltate sunt caracterizate de o structură instituţională formală stabilă, în timp ce statele în curs de dezvoltare şi democratizare, de o structură instituţională mai slabă, deseori subminată de pregnanţa unor instituţii informale competitoare, ale căror norme presează în contra normelor formalizate, scrise.
Un studiu bazat pe 4 focus-group-uri şi o cercetare cantitativă în ceea ce priveşte influenţa corupţiei generale în sistemul de învăţământ, a relevat m ascarea corupției şi faptul că acest proces începe de sus în jos, de la general la particular. De pildă, studiul calitativ, realizat în Focşani, a ajuns la concluzia ca
 există corupţie fără oameni corupţi. De altfel, aceasta este o implicaţie a faptului că participanţii au fost reticenţi în ceea ce priveşte dezvăluirea cazurilor concrete de corupţie cu care s-au întâlnit. Corupţia este recunoscută ca problemă socială din conformism faţă de condamnarea publică şi formală a fenomenului prin sistemul judiciar, dar, în realitate, aceasta funcţionează ca normă şi practică socială. Dacă analizăm atent răspunsurile actorilor intervievaţi (persoane relevante în sistemul de învăţământ, administraţia publică locală, reprezentanţi ai companiilor private), observăm că respondenţii oferă exemple de funcţionare a instituţiilor la care participă fără a realiza exemplificări ale unor acte de corupţie. 
Se tot vorbeşte despre corupţie, haideţi să eliminăm corupţia, când mergem în licee, când mergem în inspectorat, peste tot, haideţi să eliminăm corupţia şi când spun domnule daţi-mi un exemplu de corupţie, haideţi să îi facem un flagrant cuiva, haideţi să dam şi un exemplu de persoană care a luat mită să vedem ce se întâmplă, nu sunt, nu este de găsit, nu există, totul e bine şi frumos. Haideţi să facem ceva cu camera ascunsă, haideţi să găsim o modalitatea d-asta, nu se găseşte. Vorbim aici toţi corupţia este în floare, toţi dau şpagă, toţi dau mită. M. Cu alte cuvinte este o ţară în care este corupţie dar nu sunt corupţi? Exact, nu găsim. (Focus Group Focşani)
Acelaşi studiu a dezvăluit un anumit tip de relaţie între profesor şi părinte care implică acte de corupţie mascată, deoarece are repercursiuni asupra tratametului preferenţal la clasă: Un act de corupţie mascată. O altfel de corupţie mascată în care părinte îşi permite de 8 martie să dea brăţări de aur şi altele de copilul ăla nu va mai fi lăsat corijent niciodată.( Focus Group Buzău).
Să facem un pic de diferenţă, apropo de elevi că acolo se construieşte conceptul de corupţie. Hai să zicem, banala zi de 8 martie. şi atunci vă intreb eu, cum trebuie să procedam noi elevii cu acea zi de 8 Martie când la doamna profesoară trebuie să îi luăm cadou sau nu trebuie să-i luăm cadou? Pentru că noi trebuie să ferim copilul acela sau să-l pregătim să se ferească de corupţie dar în acelaşi timp trebuie să-l educăm ca elevul să ştie să ofere o floare într-un moment deschis, sau să îţi arate recunoştinţa. şi astea întră în categoria de educaţie. Pentru că nu mai este ca înainte. Se duc copiii cu lista acasă. (Focus Group Cluj) 
Rezultatele studiului arată că actorii pot stabili norme private, dacă le găsesc utile, independent de normele pe care societatea le stabileşte în mod formal. Iar în acest caz, corupţia joacă rolul unei instituţii informale care o subminează pe cea formală, a integrităţii, a anticorupţiei. Profesorii şi părinţii stabilesc structuri de interacţiune paralele, diferite de cele formale. În cazul de faţă, aceştia au identificat activitatea de meditaţii în particular, pentru care au stabilit o utilitate (potrivit răspunsurilor majorităţii – elevii meditaţi nu vor avea probleme cu profesorul, la clasă). Nu se poate vorbi despre o constrângere din partea profesorului, deoarece, în aproape toate cazurile analizate, părinţii sunt cei care iniţiază acest act pentru pregătirea suplimentară a elevului, cu miză diferită de cea formală (pregătirea elevului):
Părintele care vede un rezultat mai slab sau copilul care se plânge „nu mă suportă profesorul ăsta” el ce face? şi părintele generos vine şi întreabă „Nu vreţi să îl ajutaţi în particular? că plătim. Automat acea relaţie în particular se transformă în mai mult decât într-o relaţie profesor la catetedră-elev în bancă. Una e în general când vorbeşti cu 30 de persoane şi alta e în particular. Automat acel copil la clasa va fi favorizat. (Focus Group Timişoara)
Interviurile au relevat insuficienţa impunerii unor norme, mai ale în condiţiile în care indivizii nu au participat la negocierea ei. Indivizii pot iniţia norme private alternative şi pot stabili raporturi total diferite de cele promovate prin normele formale. Crearea de norme paralele subminează normele formale. Rezultatele studiului mai arată şi o distincţie importantă între normele publice şi normele private. Normele publice sunt juridice şi au întotdeauna caracter general obligatoriu, aparent neflexibile şi imperative, în timp ce normele private pot fi juridice, dar nu exclusiv. Valabilitatea lor este pentru grupul sau organizaţia privată care le-a agreat şi consacrat (în cazul studiului prezentat mai sus, reinterpretarea relaţiei părinţi-profesori, pe baze diferite de normele consacrate). Modalitatea de aplicare diferă radical în cele două spaţii: privat şi public. Dacă în spaţiul public normele sunt rigide şi impun schimbări de comportament, în spaţiul privat, acestea sunt negociate, agreate şi flexibile în sensul ajungerii la un consens în ceea ce priveşte aplicarea şi finalitatea lor. Se observă instabilitatea normelor. Aşa cum observă Schmitter şi O’Donnel (1986), cele mai multe dintre procesele de instituţionalizare din timpul tranziţiei spre democraţie sunt vulnerabile şi caracterizate de incertitudine relativ la distribuţia autorităţii şi preferinţelor actorilor şi de o disjuncţie între cei care scriu legea şi deţinătorii de facto ai puterii. A doua situaţie este vizibilă atunci când, la elaborarea legislaţiei şi deciziilor formale, preferinţele unor actori cheie sau ale unor persoane înzestrate cu drept de veto sunt ignorate sau influenţa acestora este subevaluată. Cele mai dramatice efecte ale unei astfel de incongruenţe din momentul instituţionalizării sunt vizibile în conflictele ulterioare dintre părţi. Elkins, Ginsburg şi Melton observă că, în astfel de cazuri, actorii, instituţiile, grupurile cu influenţă informală subminează procesele instituţionale formale încă de la crearea instituţiilor. De pildă, în ciuda faptului că  guvernelele sau parlamentele sunt înzestrate cu autoritate legitimă conferită prin procese electorale democratice, decidenţii acestor instituţii pot fi influenţaţi sau subminaţi de actori fără un rol formal dar cu influenţă informală - 
cum ar fi grupurile de lobby, armata, Biserica ş.a. De aceea, în condiţiile unui decalaj între instituţii şi părţile relevante interesate, instituţiile tind să fie slabe încă de la creare. Acestea sunt departe de a ilustra un echilibru sau capacitate să impună norme şi reguli puternice. Instituţiile trebuie să exprime consensul actorilor
implicaţi şi să menţină un echilibru instituţional (chiar dacă echilibrul nu poate fi garantat datorită dinamicii preferinţelor actorilor). Cu cât sunt fundamentale, cu atât mai legitime or legitimitatea este dată de consens. Spre exemplu, constituţia peruană adoptată după revoluţia din 1848, a fost impregnată de opţiunile radical liberale ale lui Ramon Castilla, care a preluat puterea la momentul respectiv. Consecinţa a fost un decalaj de autoritate la nivelul instituţiilor: puterea executivă a scăzut dramatic, a redus puterea armatei şi influenţa bisericii dar nu era compatibilă nici cu “personalitatea puternică şi carismatică a preşedintelui”, nici cu preferinţele grupurilor politice nou apărute pe fondul dezvoltării economice din decada 1850. Opţiunea lui Castilla era pentru “o constituţie flexibilă, autoritaristă şi centralistă”, motiv pentru care a iniţiat o nouă revizuire în 1860. Cazul arată că, urmarea unui decalaj de putere la nivelul actorilor participanţi la decizia de crearea a instituţiilor, instituţiile sunt amprentate de “părinţii fondatori”, adică de  actorii înzestraţi cu cea mai mare putere în momentele esenţiale convenţiei constituţionale. Decalajele de putere pot influenţa atât distribuţia iniţială de autoritate între instituţii, cât şi decizia de ajustare sau schimbare radicală instituţională (prin denunţarea unor dezechilibre). Constituţia din 1934 a Braziliei este un exemplu relevant. Aceasta a fost elaborată de către o adunare constituantă aleasă dar rezultatul a fost un act fundamental care a dezechilibrat dramatic raportul dintre puterea legislative şi judecătorească, pe de o parte, şi cea executivă, de cealaltă parte.  Însă preşedintele Vargas, suficient de influent în rândul grupurilor politice, a reuşit să medieze între puterile statului şi chiar să determine o revizuire profundă a constituţiei, mult mai liberală, care i-a şi permis realegerea (constituţia din 1934 restrângea dreptul la depunerea candidaturii pentru un nou mandat prezidenţial) în 1937.
 
 
 
Concluzii
 
În discuţiile privind eficienţa acţiunii colective sub forma instituţiilor am introdus tema democraţiei. Uneori se pune pe seama procesului democratic calitatea vieţii şi satisfacţia cetăţeanului faţă de activitatea instituţiilor. Faţă de democraţia operaţionalizată prin instituţii, reguli şi norme, acest articol a arătat următoarele: calitatea generală a unei societăţi este într-o măsură semnificativă, dar nu integrală, funcţie a democraţiei. Totuşi, nu toate problemele sociale stau în sarcina democraţiei ci doar problemele specifice funcţionării statului prin intermediul instituţiilor sale şi prin acestea, calitatea proceselor politice democratice. Aşadar, deşi democraţia nu poate fi acuzată pentru toate cazurile problematice cu care se confruntă societatea, ea contribuie, prin calitatea proceselor sale, la calitatea generală a guvernării. Procesele politice democratice influenţează pozitiv sau negativ eficienţa guvernării dar cele două variabile nu se suprapun. Procesele politice sunt operaţionalizate de instituţii.
Democraţia este o formă de decizie colectivă bazată pe reguli, care pot fi diferite, de la un caz la altul (vor majoritar, majoritate calificată, consens, unanimitate). Principiul votului universal, liber şi secret asigură participarea politică pentru toţi cetăţenii în condiţii egale (toate voturile sunt egale, o persoană, un vot). Aceste asumpţii indică faptul că, pentru a îndeplini criteriul egalităţii politice în ceea ce priveşte cetăţenii, regulile de decizie socială trebuie stabilite ex ante şi este de preferat ca acestea să se bazeze pe regula majorităţii. Dacă scopul este dezvoltarea democratică de calitate, atunci actorii relevanţi artizani ai democraţiei trebuie să ia în considerare o perspectivă constituţional-instituţionalistă în termeni contractuali.
Dacă vom considera dimensiunea cooperării umane drept esenţială pentru democraţie, vom descoperi cel puţin două înţelegeri clare asupra sistemului. Una este înţeleasă strict prin cooperare liberă, în afara instituţionalizării şi bazată exclusiv pe avantaje reciproce. Acesta poate fi contextul asemănător pieţei libere, în care nu sunt impuse constrângeri sau restricţii. Este ceea ce Rawls numea 
„o acţiune de cooperare pentru avantaje reciproce” sau o stare de natură pe baza căreia se poate creea o gramatică generativă a legitimităţii instituţiilor, în baza cooperării. Cooperarea este un instrument de evaluare a legitimităţii sau nelegitimităţii instituţiilor. De aici rezultă ordonarea unor principii precum egalitatea şanselor şi neacceptarea inegalităţii decât în anumite condiţii (spre exemplu, la Rawls, egalitatea de şanse şi oportunităţi plus distribuţia inegalităţilor în favoarea celor mai dezavantajaţi), distribuţia libertăţilor şi drepturilor fundamentale. Într-un astfel de context, actorii se vor angaja într-un act de negociere pe marginea libertăţilor şi drepturilor fundamentale numai în cazul în care se pune problema unei cantităţi mai mari de beneficii decât în afara schemei de cooperare. Vanberg numeşte acest tip de manifestare „cooperative cetăţeneşti” deoarece urmăresc interesele comune ale membrilor săi, cetăţenii. 
În aceste condiţii, framework-ul instituţional- democratic poate fi definit prin organizarea cetăţenilor prin reguli astfel încât să obţină beneficii reciproce şi să evite potenţiale costuri impuse de alţi cetăţeni, grupuri sau actori politici. Această definiţie nu implică obligatoriu un anumit cadru instituţional, atâta vreme cât condiţiile pentru satisfacerea calităţii proceselor democratice sunt atinse, mai ales că în această primă variantă, este de preferat cooperarea neinstituţionalizată. 
 
Bibliografie
 
[1]  Lohmann, Susan. “Representative Government and Special Interest Politics (We Have Met the Enemy and He Is Us)” Journal for Theoretical Politics vol.15 (2003): 299-319
[2]  Lowenberg, Anton D. and Yu, Ben T., „Efficient Constitution Formation and Maintenance: The Role of Exit”, Constitutional Political Economy, Vol 3 (1992): 51-72
[3]  Mahoney, James, Thelen, Kathleen. “A Theory of Gradual Institutional Change.” in ed. Mahoney, Thelen, Explaining Institutional Change: Ambiguity, Agency, and Power, New York: Cambridge University Press, 2010
[4]  William C. Mitchell. “Politics as the allocation of values: A critique”, Ethics Vol. 71, No. 2 (1961):79-89 
[5]  McClennen, E.F., „Constrained Maximization and Resolute Choice” Social Philosophy and Policy Volume 5, Issue 02 (1988)
[6]  McKelvey, Richard, “Intransitivities in Multidimensional Voting Models and Some Implications for Agenda Control”, Journal of Economic Theory Vol. 12, Issue 3 (June 1976): 475-476
[7]  Mead, G.H. „The Psyhology of Punitive Justice” American Journal of Sociology, Vol. 23, (1918): 577-602
[8]  Merville, L.J. and Osborne, D.K., “Constitutional Democracy and Theory of Agency” Constitutional Political Economy, VoL. 1, No, 3(1990): 21-47
[9]  Miroiu, Adrian. Fundamentele politicii, volumul II, Iaşi: Polirom, 2007
[10]  Mises, Ludwig von, „The Welfare Principle versus The Market Principle” în Human Action. A Treatise on Economics, Fourth Revised Edition, San Francisco: Fox and Wilkes, 1996, 834-854
[11]  Moraru, Ioan. Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Actami,1998
 
[12]  North, Douglass and Weingast, Barry. “Constitutions and Commitment: The Evolution of Institutions Governing Public Choice in seventeenth-century England”, în Lee J. Alston, Thrainn Eggertsson şi Douglas North (editori) 1996a. 
[13]  North, Douglas. Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge: Cambridge University Press, 1990
[14]  Olson, Mancur. The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups (Revised edition ed.), Harvard: Harvard University Press, 1971
[15]  Ostrom, Elinor. Governing the commons, Cambridge: Cambridge University Press, 1990.
[16]  Ostrom, Elinor. “Developing a method for analyzing institutional change”, Workshop in Political Theory and Policy Analysis, 2005
[17]  Ostrom, Elinor. Understanding Institutional Diversity, Princeton: Princeton University Press, Princeton, 2005
[18]  Ostrom, V.”Artisanship and Artifact” Public Administration Review Vol. 40 (No. 4, 1980): 309-317
[19]  Tullock, Gordon. The Calculus: Postscript after 25 Years’, Vol 7 No. 2, Cato Journal, (Fall 1987): 313-321
[20]  Van den Hauwe, Ludwig. “Constitutional Economics II”, in Backhaus Jürgen G. (ed), The Elgar Companion to Law and Economics, Edward Elgar, Northampton, MA, 1999
[21]  Van den Hauwe, Ludwig, „Public Choice, Constitutional Political Economy and Law and Economics” Public Choice and Constitutional Political Economy, Brussels
Prolegomene la istoria intelectuală a unui concept...
The American National Values and Interests in the ...

Call for Papers

The Journal of Democracy and Electoral Studies publishes and promotes premium analysis and debates on empirical issues of democracy research and electoral issues, such as electoral campaigns, electoral systems and political parties, deficits of representative democracy, and current threats on democracies in Europe, citizenship, political representation, public policies and civil control on institutions and other important issues of both local or European concern.

 
Our Journal publishes articles in the domains of democracy studies using conceptual frameworks, dimensions, contexts and different methods of research specific to political science, media and communication science, political philosophy and related disciplines.
 
We welcome original contributions written in an accessible style. All the articles must be written in English. However, we receive contributions written in Romanian which, if publishable, will be included in the Journal up to 25 percent of the published articles. The texts should be approximately 3,000-6,000 words in length (including references) and must be edited according to Chicago Style. Please include an abstract and a list of keywords.
 
The contributions will be subjected to a double-blind peer-evaluation by specialists in the area of each article’s theme. 
 
Together with the manuscript, the editors are looking to receive a second document containing the author’s biographical information and current affiliation, e-mail address and telephone number.
In addition, JDES gives the authors the opportunity to present their research and to debate on the published articles at the launching of each Issue (due to July and December) aside renowned experts from their field, academics and other interested parties, so to establish valuable contacts for their future research.
 
All contributions should be sent by email to: apd.bucuresti@apd.ro.
The deadline for the submission of contributions is 15th of August, 2015.

Journal of Democracy and Electoral Studies este un proiect al PRO DEMOCRATIA Centrul Regional Bucuresti cu finantarea Fundatiei Hanns Seidel Romania. Daca doriti sa sustineti acest proiect, va rugam sa ne contactati!

Un proiect al Asociatiei Pro Democratia Centrul Regional Bucuresti